Italia · Chișinău
Nina Gîndea: Un austriac, patru italieni și o italo-moldoveancă la Hramul satului. Uneori, e suficient să spui „da”.
Sunt ocazii în care organizarea unei activități de voluntariat cere puțin mai multă imaginație decât de obicei. Mai ales atunci când propunerea vine pentru o zi de duminică, când nu este tocmai ușor să găsești voluntari dispuși să renunțe la timpul lor liber.
Cu câteva zile înainte, o colegă a venit să-mi vorbească despre o solicitare primită de la Nadejdea, soția preotului din Roșcani, un sat aflat la aproximativ o oră de Chișinău. O cunoscusem pe Nadejdea cu câteva săptămâni înainte, în cadrul unui training, iar acum căuta câțiva voluntari dispuși să organizeze o activitate de pictură pe față pentru copii, cu ocazia Hramului satului.
Ideea îmi plăcea, dar exista un mic detaliu: era duminică. Nu știam dacă tinerii de la Young Diaconia ar fi fost dispuși să-și dedice o zi din weekend unei astfel de activități. Și mai era o chestiune: chiar în acele zile aveam un prieten venit din Italia în vizită. Dacă aș fi decis să merg la Roșcani, nu puteam, totuși, să-l las singur în capitală în timp ce eu plecam să fac voluntariat prin sate!
Una peste alta, probabil că cea mai simplă soluție ar fi fost să refuz invitația. Dar, se pare, nu sunt întotdeauna o persoană care alege calea cea mai ușoară.
Am început să mă gândesc că, până la urmă, putea fi o ocazie frumoasă nu doar pentru a organiza o activitate cu copiii, ci mai ales pentru a le oferi voluntarilor posibilitatea de a cunoaște o comunitate din afara Chișinăului și de a descoperi îndeaproape una dintre tradițiile sale. Așa că am contactat-o direct pe Nadejdea și i-am propus altceva: în loc să trimitem doar doi voluntari, de ce să nu primim invitația ca pe o ocazie de a veni cu un grup mai mare?
I-am explicat că am putea veni eu, prietenul meu italian, trei voluntari italieni și unul austriac. Șase persoane, trei naționalități și o duminică ce începea să capete o turnură mult mai interesantă decât mă așteptasem. Nadejdea a primit propunerea cu un entuziasm extraordinar și ne-a spus chiar să nu ne facem alte planuri pentru după-amiază: urma să fim oaspeții lor.
Nu mai rămânea decât să sperăm că și tinerii vor avea chef să ni se alăture în această mică aventură. Din fericire, chiar așa s-a întâmplat.
Ziua a început cu Sfânta Liturghie, o plimbare prin sat și câteva mici cumpărături pe care să le ducem gazdelor noastre. Am descoperit lumânările lucrate manual de fetele din localitate, am observat puțin viața satului și ne-am lăsat prinși de atmosfera sărbătorii. După slujbă, credincioșii au pornit într-o procesiune în jurul bisericii, oprindu-se în cele patru colțuri pentru rugăciune și binecuvântare. Apoi au venit copiii de la grădiniță, cu poeziile lor, fetele îmbrăcate în costume tradiționale, cu cântece și dansuri și, bineînțeles, voluntarii noștri, cu pensule și culori.
Copiii erau foarte fericiți. Iar noi, până atunci, intraserăm deja în atmosfera sărbătorii.
Dar încă nu știam ce ne aștepta după-amiază.
Când activitățile s-au încheiat, Nadejdea ne-a însoțit acasă la ea. Ne gândeam că vom face o vizită, vom mânca poate ceva și apoi ne vom întoarce la Chișinău. În schimb, am descoperit că mai exista un motiv de sărbătoare: preotul marca treizeci de ani de la hirotonire. Așadar, nimeriserăm chiar în ziua potrivită!
Ne-am trezit într-o casă plină de oameni pe care nu-i mai întâlniserăm niciodată, în jurul unei mese care părea că nu se mai termină. Și aici a început adevărata noastră incursiune culturală.
Nu știu dacă există o modalitate de a le explica celor care nu au trăit-o niciodată ospitalitatea moldovenească. Nu înseamnă doar să-ți ofere ceva de mâncare: aproape că devine o misiune personală să se asigure că nu ai niciodată farfuria goală, paharul gol sau, mai rău, impresia că nu ești binevenit. Te întreabă dacă mai vrei ceva, dar, de fapt, au decis deja că sigur vei mai primi. Iar dacă încerci să refuzi, trebuie să fii pregătit pentru o negociere destul de serioasă.
Parintele s-a dovedit a fi un om extraordinar, foarte apropiat de oameni și cu mult umor. Am mâncat, am ciocnit pahare, am vorbit și am râs alături de persoane care, cu doar câteva ore înainte, ne erau complet străine. Cumva, fără să ne dăm seama, ajunseserăm să facem parte din sărbătoarea lor.
Una dintre scenele care m-au făcut să râd cel mai mult a avut legătură cu prietenul meu italian. El este aproape abstinent: un pahar de vin din când în când este deja un eveniment. Dar duminică a hotărât să nu facă mofturi și să trăiască experiența până la capăt. De fiecare dată când preotul trecea cu ulciorul de vin de casă, în loc să refuze, ridica paharul și se lăsa servit. La un moment dat, cred că pur și simplu a înțeles că aceasta era o luptă deja pierdută. Și trebuie să recunosc că a făcut față situației cu un spirit de adaptare admirabil!
Și ceilalți din grup s-au lăsat prinși în atmosfera aceea cu o naturalețe extraordinară. Austriacul, cei patru italieni, eu, încercând să fac legătura între limbi, obiceiuri și paharele care trebuiau mereu umplute: părea începutul unui banc, dar, în realitate, a fost una dintre cele mai frumoase duminici din ultimele săptămâni. M-am întors acasă cu sufletul plin. Eram fericită nu doar pentru ceea ce trăiserăm, ci și pentru că avusesem ideea de a organiza această zi și pentru că o putusem împărtăși cu oameni la care țin. M-a impresionat încă o dată generozitatea acestei comunități, naturalețea cu care ne-a primit și dorința oamenilor de a împărtăși cu noi un moment atât de important.
Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase aspecte ale voluntariatului: nu întotdeauna tu ești cel care ajunge într-un loc pentru a oferi ceva. Uneori, tu ești cel care primește mult mai mult decât și-ar fi imaginat.
Iar sentimentul acesta m-a însoțit, de fapt, pe tot parcursul săptămânii.
Marți, de exemplu, am revenit în comunitate cu Ludobusul, unde am întâlnit aproximativ 80 de copii, în cadrul unei activități dedicate reducerii risipei alimentare. Au participat voluntari din Serviciu Civil și studenți voluntari. A fost una dintre acele zile în care îți dai seama că ceva începe să se schimbe: studenții, cu care între timp am construit o relație foarte frumoasă, au lucrat mult mai autonom. Am putut să le las mai mult spațiu, să le încredințez anumite părți ale activității și să mă simt cu adevărat parte dintr-o echipă, nu doar persoana care trebuie să le explice tuturor ce au de făcut. Iar pentru cineva ca mine, care tinde să aibă mereu totul sub control, nu este deloc puțin lucru: am putut să mă concentrez pe relația cu oamenii, nu pe logistică!
Miercuri s-a încheiat și cursul de prim ajutor pentru voluntarii Young Diaconia. Au fost șase întâlniri în cadrul cărora am discutat despre principalele urgențe medicale și traumatice și am învățat câteva manevre salvatoare de vieți. A fost un parcurs la care am ținut în mod deosebit, și datorită experienței mele de mulți ani în serviciul de ambulanță. Să transmit aceste cunoștințe tinerilor înseamnă să le ofer instrumente concrete, care le-ar putea fi de folos nu doar în timpul activităților de voluntariat, ci și în viața de zi cu zi.
Și mai există toată munca pe care, de cele mai multe ori, nu o vede nimeni: telefoane, mesaje, ture, organizare și tot felul de lucruri care trebuie să se potrivească între ele. În aceste zile suntem ocupați cu pregătirile pentru Colecta Alimentară din 28 noiembrie. Pentru a-i implica și pe elevii unui liceu, îi propusesem directorului să formăm o echipă de tineri care să participe împreună la colectă. Atunci a intrat în scenă Iana, una dintre voluntarele noastre, care și-a asumat responsabilitatea recrutării și a întregii părți organizatorice: a implicat douăzeci de elevi, a pregătit turele și m-a ținut permanent la curent cu evoluția lucrurilor. S-a descurcat extraordinar! Pentru mine este o satisfacție aparte să văd o tânără care nu se limitează la a-și oferi disponibilitatea, ci își asumă responsabilități, ia inițiativa și duce la bun sfârșit o sarcină în mod independent. Sunt tocmai astfel de rezultate care îmi amintesc de ce merită să investești timp și energie în tineri.
Și apoi, din fericire, există și o viață în afara muncii sau, cel puțin, încerc să-mi amintesc asta din când în când!
Sâmbătă după-amiază m-am întâlnit cu cinci prietene acasă la două dintre ele. Ideea inițială era destul de simplă: un aperitiv, un pahar de vin și câteva discuții. Ceea ce, dacă ne cunoaștem bine, ar fi fost deja suficient pentru a ne ocupa liniștite întreaga după-amiază. Numai că fetele au avut grijă să transforme o întâlnire obișnuită într-un mic atelier creativ: fiecare și-a pictat și decorat propria sacoșă din pânză, o tote bag.
Așa ne-am trezit toate șase, printre culori, pensule, paste cu pesto, cinnamon rolls cu cremă, vin și o cantitate de conversații considerabil mai mare decât ar fi fost necesară. O scenă care părea desprinsă dintr-un film: șase femei, o casă, câteva pahare și o mulțime de subiecte de comentat. Nu mai lipsea decât coloana sonoră!
M-am simțit foarte bine. Îmi place să am aproape oameni alături de care pot fi pur și simplu eu însămi, să fac haz de mine, să glumesc, să vorbesc despre orice și despre nimic, să împărtășesc idei și pasiuni, chiar dacă sunt foarte diferite. Sunt momente aparent banale, dar care devin prețioase tocmai pentru că nu trebuie să demonstrezi nimic, să organizezi nimic sau să atingi vreun obiectiv. Trebuie doar să fii acolo.
Uneori sunt întrebată de ce am ales să rămân în Moldova și dacă nu mi-e dor de Italia. Răspunsul este da, bineînțeles. Sunt zile în care distanța se simte și în care mi-aș dori să pot bea o cafea cu oamenii pe care îi cunosc de-o viață, fără să fie nevoie să organizez zboruri și să potrivesc calendare. Dar apoi mă gândesc la câți oameni, câte locuri și câte obiceiuri au devenit parte din viața mea de când sunt aici.
Nu cred că am găsit un răspuns definitiv la întrebarea unde este acasă. Știu doar că, în acest moment, viața mea este aici și că se umple în continuare de experiențe pe care nu le-am planificat: o sărbătoare de sat, un grup de voluntari internaționali, prietenii noi, după-amieze creative și oameni care, fără să-mi dau seama, devin parte din cotidianul meu.
Poate că tocmai acesta este farmecul, dar și puțin complicatul, atunci când alegi să trăiești departe: înveți să-ți construiești o viață nouă fără să încetezi să simți dorul de cea pe care ai lăsat-o în urmă. Și, din când în când, ajungi să jonglezi cu două locuri, două limbi, mulți oameni dragi și o valiză care, se pare, nu reușește niciodată să rămână despachetată prea mult timp.
Deocamdată, însă, nu mă grăbesc să decid unde mă va duce tot acest drum. Mai am destui oameni de cunoscut și sate de vizitat. Poate că data viitoare voi încerca doar să mă informez mai bine despre cât vin de casă va fi de băut. N-aș vrea să devină o condiție obligatorie pentru excursiile mele culturale!